Dr. Greising a fost doi pași înaintea generației lui și un pas înaintea generației mele. Generația lui poate fi iertată că nu l-a înțeles. Generația mea nu.

Am auzit prima dată de Dr. Greising la nunta lui Virgil și Brândușa, Deva, 1970. O poezie între două kitchuri de oră muzicală. Mi-a înghețat căscatul de adolescent plictisit.

”Cine a scris asta”?

”Dr, Greising” – a răspuns seminaristul cu grimasa patrupedului căruia i-a stat mărgăritarul în găt. ”Ne rugăm pentru el” a continuat în limba fariseilor.

”Putea fi scrisă la fel de bine de Nikita Stănescu” am încercat timid. ”Așa este” – a răspuns prietenul oftând întristat. Am înțeles ce era rău cu Dr.Greising.

L-am întâlnit prima dată ca seminarist la o dezbatere OM2 despre tratarea cancerului cu varză. Greising devenise ținta indignării obștești susținând noțiunea absurdă că medicina se învață la medicină.

L-am abordat Sabatul următor:

”Dumneavoastră nu credeți în inspirația Ellenei White”?

”Ba da. Dar inspirația este altceva decât credem noi. Ellen White a fost inspirată să ne îndrepte spre naturopatie în contextul medicinii empirice a secolului XIX care făcea mai mult rău decât bine. Astăzi avem tratamente științifice.”

În jurul nostru se adunase un cerc de urechi flămânde. O tanti cu ”sucuri și băi de șezut” venise în primul rând ca sancta simplicitas.

”Inspirația este un proces de selecție”.

Un băiețaș cu figură angelică ținea în mână un casetofon setat pe înregistrare. Am întrerupt conversația.

După predică am fost chemat la comitet. Luni am fost chemat la cancelarie. Nu-i vorbă că la data aceea noțiunea lui de inspirație era prea greu de digerat pentru mine. Doctorul era un pas înaintea mea.

Era însă trei pași înapoi în altă privință. Dr. Greising a rămas intelectualul de modă veche, politicos, elegant, care dezbate fără să urască și atacă idei fără să atace persoana. Născut prea târziu și prea devreme în același timp. Un paradox între multe altele.

Drum bun Doctore și salută-l pe Giordano Bruno dacă-l întâlnești.